Am discutat cu Dan Pavel Doghi, activist cu o experiență de peste 20 de ani în drepturile omului și șef al Punctului de Contact pe Problematica Etnicilor Romi și Sinti în cadrul OSCE. Dan Pavel ne-a povestit despre experiența lui ca elev de etnie romă în mediul preuniversitar românesc, despre perspectiva lui asupra reformelor necesare din educație și despre cum putem să reacționăm într-un mod sănătos atunci când sunt martori la nedreptăți.
Carte de vizită
Numele meu este Dan Pavel Doghi, sunt din Cluj-Napoca, actualmente sunt șef de departament și șef al punctului de contact pentru romi și sinti din cadrul Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului din Varșovia, birou care este parte din Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, o organizație guvernamentală cu 57 de state participante, printre care și România.
Cum ați ajuns să lucrați aici?
Am mai lucrat în punctul de contact pentru romi și sinti pe o perioadă de 7 ani ca ofițer, din 2004 până în 2011. Dar înainte de punctul de contact, am lucrat într-o serie de organizații neguvernamentale printre care și organizația „Frații noștri -Amare Pharla” pe care am fondat-o împreună cu tatăl meu, în Cluj-Napoca, în 1996. La doi ani după aceea, împreună cu o serie de colegi studenți romi la universitatea Babeș-Bolyai, am fondat organizația studenților romi „Romanos Suno”.
În 2000 am început să lucrez ca și coordonator de programe în cadrul fundației „Centrul de Resurse Pentru Comunitatile de Romi” din Cluj-Napoca, o fundație care s-a stabilit cu ocazia dizolvării filialelor fundației Soros din România, filialele regionale, și stabilirii așa-zisei rețele Soros Open Network. Am lucrat acolo vreo 4 ani, după care am început să muncesc internațional în Budapesta în cadrul unui program, al unei inițiative numită „Public Interest Law Initiative PILI”, o rețea de altfel în care era un program al Centrului de Studii Juridice al Universității Columbia din SUA. Avea un program de training și educație, iar eu am fost advocacy follow, m-am ocupat de acțiuni și evenimente cu focus pe segregarea copiilor romi în educație, inclusiv plasarea lor abuzivă și discriminatorie în școlile speciale desemnate pentru copii cu dizabilități mintale sau cu dificultăți de învățare. Deci cam asta a fost traiectoria mea.
După ce am terminat cei 7 ani ca ofițer, în 2011, am revenit în Budapesta, de data asta în cadrul unei alte fundații internaționale, Fondul, pentru educația romilor „Roma Education Found”, unde am fost manager al programului din educație terțiară. M-am ocupat de programul de burse pentru studenții romi în universități în 16 țări din centrul, Estul și Sud-estul Europei, printre care și România. Am muncit acolo până să revin în poziția actuală în USC, iar în paralel, din 2013 până în 2015, am deținut și poziția de director național al Fundației Roma Education Fund Romania.
Ce școală, liceu și/sau studii superioare ați finalizat?
Eu am făcut liceul, am făcut și profesionala la un moment dat. După ce-am terminat profesionala am început liceul, mă rog, partea superioară pentru clasele 11-12 la seral pe care apoi l-am și întrerupt.
Am fost plecat și în străinătate, am fost plecat și în armată. Dar de fiecare dată am revenit și am mai continuat câte un pic. În perioada de învățământ gimnazial și în primii doi ani de liceu am practicat sport de performanță. Am practicat boxul. Eram foarte des în turnee, inclusiv la lotul național, inclusiv cu o mutare de cel puțin un an la clubul Dinamo București și așa mai departe. Deci prioritatea mea principală în adolescență și în primii doi ani de liceu a fost sportul.
Am finalizat, să zicem învățământul liceal la 24 de ani, prin 1996, probabil. În anul respectiv am luat deja legătura cu Nicolae Gheorghe care m-a invitat la București să lucrez cu el la organizația Romani CRISS, iar în paralel am intrat și la facultate în București. Munceam în paralel la Romani CRISS și făceam și universitatea, așa cum am putut să o fac, pe rând cu două lucruri în același timp.
M-am transferat la Cluj pentru anii 2, 3 și 4 la Babes-Bolyai. Tot în paralel cu studiile, lucram deja în organizația pe care am fondat-o cu tatăl meu, iar mai spre finalul anilor universitari lucram deja în organizația studenților romi. N-am practicat asistență socială profesional, pentru ca imediat la încheierea universității am primit oferta să devin coordonator național în fundația „Centrul de Resurse Pentru Comunitățile de Romi”. În afară de studiile universitare de licență, am obținut și o diplomă postuniversitară, deci nu e de nivel master, dar este o diplomă recunoscută postuniversitară pentru un an de zile în domeniul diplomației internaționale și ICT (Information and Communication Technology).
Ați întâmpinat prejudecăți de-a lungul anilor de școală? Dacă da, povestiți-ne despre unele dintre acestea și cum v-au făcut să vă simțiți la momentul respectiv.
Da, în liceu, dar nu din partea profesorilor, iar ăsta e un lucru foarte bun. Cu toate că am avut și am prieteni romi care s-au plâns. Cred că un fel de noroc, dacă poți să numești o situație de genul ăsta ca fiind un noroc, e ca nu sunt brunet. Nu am tenul pielii închis sau mai închis decât toți ceilalți în general. Și asta am sesizat-o de fiecare dată.
Unii dintre colegii sau prietenii din liceu sau din școală, în momentul în care au fost percepuți în mod vizibil că sunt mai închiși la culoare, problemele lor au fost de altă natură și mult mai frecvente. Deci ăsta e un fapt, un fapt cunoscut. L-am văzut și eu direct, chiar am și intervenit pentru alții când am văzut că sunt ținte pentru umilințe sau remarci ostile, ca să spunem așa.
Eu mai am trei frați, eu sunt al doilea. Fratele imediat următor, care este cu doi ani mai mic decât mine, se întâmplă ca el din familia noastră să aibă un ten mai închis și el întotdeauna a avut probleme din punctul ăsta de vedere. La bloc, cu prietenii sau vecinii, la școală, oriunde. Ăsta e un fapt cunoscut în România și nu numai. Dacă ești perceput ca fiind rom cumva, ori prin asocierea cu o culoarea a pielii sau felul de a te îmbrăca sau mai știu eu, felul de a vorbi, inclusiv că te știe că vii din cartierul cutare sau de pe strada cutare unde se știe că sunt romii, sunt probleme. Prejudecata e o chestiune foarte serioasă și există, există adânc înrădăcinată în societatea românească cu privire la romi.
Au fost persoane din comunitate care v-au sprijinit sau, din contra, v-au creat obstacole, atunci când vine vorba de continuarea procesului educațional? Povestiți-ne despre o astfel de persoană și impactul pe care acesta/aceasta l-a avut asupra dumneavoastra.
Când spunem de comunitate e important să facem o distincție între comunitatea în sens generic, adică în sensul apartenenței la grupul care se identifica drept rom și, prin extensie, formează o comunitate, față de comunitatea cu granițe fizice, administrative sau rezidențiale. Adică în sensul că oamenii trăiesc în mod compact într-un loc bine definit sau recunoscut cumva că ar aparține romilor sau că e locuit de romi.
În toată viața mea de copil și în adolescență nu am crescut într-un loc unde să fie doar romi sau măcar cu mulți romi împrejur. Am crescut într-un cartier muncitoresc unde în fiecare bloc aveai români, aveai romi, dar aveai și maghiari. În unele zone, probabil, sau în unele blocuri, maghiarii și romii erau chiar mai mulți, dar era absolut normal să ai printre prieteni și printre colegii de joacă de toate națiile și de toate etniile. Din punctul ăsta de vedere, nu am avut niciun obstacol. Nici neapărat încurajări, pentru că așa s-a întâmplat. Nu am avut prea mult contact cu alți romi în felul ăsta, de a trăi într-un loc și de a interacționa zilnic cu mulți romi.
Noi am avut șansă, ca să spun așa, pentru că părinții au avut un loc de muncă și asta e un lucru extrem de important. În comunism majoritatea romilor aveau un loc de muncă. Nu vorbim acum de cât de bun era locul de muncă sau cât de bine asigurau o viață decentă, pentru că în comunism majorității le-a fost greu. În schimb, un loc de muncă îți asigura un minim de decență. Toți cei care munceau, toți cei care aveau o locuință, aveau condițiile de bază să își înregistreze copii la școală, mai ales dacă nu trăiau în zone segregate sau la distanță față de zona rezidențială. Era și obligatoriu să te înscrii.
Toate deprinderile de bază erau preluate pe de o parte de la părinți împreună cu educația de la creșă, care apoi mai puneau o cărămidă și se dezvoltau în cadrul grădiniței, apoi din grădiniță era o tranziție foarte normală în clasa I.
Și de acolo, cu un astfel de start, premisele ca fiecare dintre copii să reușească să performeze din punct de vedere academic la minimul standard sau chiar mai bine, erau asigurate.
Problema e că foarte mulți nu au aceste precondiții, care sunt esențiale. Nu au locuință sau trăiesc în condiții absolut improprii, trăiesc în case sau locuințe improvizate sau în colibe sau cum vrei sa le numești, trăiesc la marginea localității sau adesea la câțiva km de prima localitate, fără infrastructură sau cu o infrastructură minimă care e într-o situație proastă, locuri de muncă stabile nu au, foarte mulți trăiesc de pe o zi pe alta sau din tot felul de activități cu caracter informal, precum munca la negru. pentru că foarte mulți, la randul lor, nu au educație suficientă care să le permită să fie angajați în meserii bune și stabile.
Astfel, aceștia sunt într-un cerc vicios, într-o situație de dezavantaj, iar opțiunile lor sunt mult mai limitate. Iau și ei ce pot. Lucrează ca zilieri, salahori, cară, fac tot felul de lucrări în construcții, în munci sezoniere, munci agricole și așa mai departe. Astea îți asigură un trai, îți asigură subzistența, ca să zic așa, dar sunt departe de a asigura acel minim decent necesar care este esențial pentru un parcurs educațional.
Ori, trăind astfel de situații de dezavantaj, de vulnerabilitate, de lipsă de opțiuni, de privare de oportunități socio-economice, se mai întâmplă să aibă și familii numeroase de până la șapte copii, sau poate chiar și mai mulți. E foarte greu să faci față cerințelor, precondițiilor care sunt considerate necesare pentru un parcurs educațional ok. Astea nu există pentru foarte mulți dacă trăiesc în locuințele acelea insalubre sau în condiții de aglomerare.
Deci toate rapoartele naționale și în special cele internaționale, care sunt mult mai serioase, și în mod recent cele realizate de Agenția pentru Drepturile Fundamentale, a Uniunii Europene, demonstrează fără echivoc faptul că probabil peste 70% din populația de romi din Uniunea Europeană trăiesc în condiții de aglomerare și supraaglomerare. Spațiul aferent pentru familiile de 2 părinți și 2 copii să zicem ca este de 30 m2 . Închipuie-ți cum e să trăiești în 30 m2 cu doi părinți și 6 copii sau să mai trăiești și într-o casă sau, mă rog, ceva improvizat unde îți plouă în cap, unde îți este frig, unde ai sau nu ai lumină, iar de spațiul de învățat nici nu mai vorbim.
Deci condițiile sunt foarte, foarte diferite, adeseori, față de ceea ce se consideră a fi convențional. Și e cumva luat ca atare, ceva care este obișnuit pentru populația majoritară.
Când e vorba de romi, foarte mulți romi și foarte multe familii și comunități nu au aceste condiții de bază. Pe de-o parte, avem problemele socio-economice și cele rezidențiale, iar apoi vine prejudecata și tratamentul diferențiat și atitudinea diferențiată care se întâmplă pentru mulți copii romi încă de la primii lor pași în învățământul preșcolar, în grădinițe. Sunt tratați diferit, sunt tratați cu dispreț, sunt umiliți în unele situații documentate și care sunt un fenomen.
Există chiar un mediu ostil față de copiii romi în sistemul educațional și ostilitatea vine, pe de o parte, de la colegii din clasa și din scoală. Vine adeseori, din păcate, lucru total inacceptabil de altfel, din partea educatorilor, din partea învățătorilor, din partea profesorilor. Atitudini și comportamente sau practici care chiar și în momentul în care sunt identificate și raportate sunt tratate cu impunitate, iar cei vinovați nu suferă consecințele.
De ce nu își găsesc un răspuns? Pentru că e vorba de romi. Dacă astfel de abuzuri s-ar întâmpla în relație cu alți copii neromi, șansele și statisticile demonstrează că totuși acele fapte și cei care se fac vinovați sunt pedepsite și persoanele respective suferă consecințe. Când e vorba de romi, nu se întâmplă sau se întâmplă într-un procent foarte, foarte mic. E vorba de prejudecată aici.
Iar apoi ai un parcurs educațional care începe prost pentru foarte mulți copii în sensul ăsta. Copiii sunt descurajați, sunt puși în spatele clasei în ultima bancă, adeseori sunt comasați și puși împreună, separat într-o clasă care e numai a „țiganilor”, iar acolo unde se poate, sunt mutați nu numai într-o clasă separată în același corp comun al clădirii, ci chiar mutați într-o anexă care e la, nu știu, zece, douăzeci, treizeci de metri. Aparține de școală, dar e o altă clădire si acolo sunt ținuți „țiganii”.
În alte situații, mai extreme, elevii romi sunt luați și direcționați în școli care sunt exclusiv pentru ei, segregate. Situație, din nou, care există de foarte mult timp și care e foarte documentată. La un moment dat exista și o hartă în google maps, realizată de niște români profesioniști din societatea civilă, cred, care erau preocupați de problema educației și în special a educației din școlile speciale și care au făcut o hartă la nivel național cu zeci sau sute de școli speciale în care s-a identificat, în mod foarte evident, faptul că cohortele sau efectivul de copii romi al claselor din școlile respective depășea procente începând de la 70% și aproape până la 100% din efectivul școlilor respective. Deci școlile respective erau desemnate prin lege și în natura lor pentru copii cu dizabilități mintale sau, uneori, inclusiv pentru copii cu deficiențe fizice, diverse tipuri de handicap, însă, cu toate acestea, copiii romi erau aproape în medie între 80% și 90% dintre cohortele respective.
Copiii romi nu trebuiau și nu trebuie sa fie în astfel de școli fiindcă nu au nicio dizabilitate de ordin mintal. Dacă e vreo problemă, e o problemă de bagaj de deprinderi și cunoștințe minime pe care ei nu le-au acumulat la timp din cauza traiectoriei lor deficiente pe parcursul educațional și au rămas în urmă. Lucrurile pe care copiii de regulă le iau din socializarea primară, direct de la părinți, complementate apoi cu educația și deprinderile de bază acumulate în cadrul grădiniței, lipsesc.
Mai mult, au și o barieră lingvistică pentru că multe comunități, mai ales, cele care sunt tradiționale și compacte cumva, încă mai vorbesc limba romani. Iar dacă se întâmplă ca limba romani să fie de fapt limba lor maternă, acei copii cunosc puțin limba română. Dar învățământul este predominant românesc și se găsesc într-o situație de dezavantaj din cauza contextului. Dacă e să se ducă la școală și nu sunt capabili să comunice și să înțeleagă ce li se solicită și nu pot participa la activități la fel cum participă ceilalți copii, în mod evident că vor rămâne în urmă.
Sistemul educațional românesc nu este construit pe principiile și preceptele unei educații pentru diversitate și care ține cont de diversitatea etnică existentă în România.
Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri nu există nici o deschidere suficientă din partea învățătorilor care ar putea întotdeauna să facă un efort extra sau să-și articuleze procesul pedagogic în așa fel încât să se asigure că nimeni nu rămâne prea mult în urmă. Asta e și la latitudinea profesorilor. Dar când e vorba de romi și în baza prejudecăților care există, pur și simplu nu vor să facă lucrul ăla. Deci e o combinație de lipsă de voință și, uneori, chiar lipsă de competențe, din punctul ăsta de vedere. Și ajung copiii să fie evaluați, pentru că deja constituie o problemă, și împreună cu anumite comisii care sunt responsabile cu privire la situațiile de genul ăsta, se ia o decizie, decizie administrativă cu caracter legal, de trimitere a copiilor respectivi în așa-zisele „școli speciale”, școli care sunt notorii din punct de vedere al calității inferioare a educației pe care o produc și pe care o furnizează copiilor.
Este un fenomen larg și bine cunoscut că majoritatea copiilor care provin din școli speciale, după cele 8 clase sau cât stau ei pe acolo, sunt copiii nimănui. Ajung foarte rău. Foarte mulți ajung în școli corecționale, mai târziu ajung în închisoare, ajung sa fie abuzați sau chiar abuzatori uneori. E cercetat și cunoscut. În momentul în care ai intrat într-o astfel de școală, ți s-a pus cruce, n-ai niciun viitor.
Ai astfel o minoritate crescândă. Dacă în ultimii 15 ani, din toate tipurile de eforturi care se fac la nivel național și internațional cu privire la incluziunea romilor și îmbunătățirea situației romilor, cam singurul domeniu în care se înregistrează anumite progrese e accesul la educație, în special accesul la educație preșcolară și la educație gimnazială, preponderent clasele primare. Aici se observă o creștere și chiar foarte îmbucurătoare.
În Uniunea Europeană sunt peste 6 milioane de romi. Studiile arată că mai mult de 50% din populația de romi este sub 18 ani. Deci o populație foarte tânără care ar trebui să se regăsească din plin în procesul educațional. Ori lucrul ăsta nu se întâmplă într-o foarte mare măsură. Deci chiar dacă vorbeam de anumite progrese, ele sunt considerate mici în raport cu situația anterioară, nu în raport cu dimensiunea populației și cu necesarul după categoriile de varsta la nivel de educație școlară.
Se spune, adesea, că totul începe de la educația primită de acasă. Care considerați că sunt cele mai dăunătoare atitudini și preconcepții despre persoanele de etnie romă pe care părinții de etnie română continuă să le perpetueze copiilor lor?
„Dacă nu ești cuminte, te dau la țigani”, „Vine țiganul și te fură, te bagă în sac”. Ăsta e un fel de bau-bau pentru foarte, foarte mulți copii români și le este insuflat copiilor de la primele momente cand înțeleg ce li se spune, iar din păcate vine chiar de la părinți. Părinți- oameni care sunt educați, care au cel puțin un minim de educație. La fel, adeseori, din păcate, vine chiar din partea familiilor care au un nivel de educație superioară.
Prejudecata nu este un fenomen care se limitează doar la clasa de mijloc sau populația rurală. Prejudecata e pe oameni, cum se spune. Indiferent de cât de educat ești, ești oricând supus erorii de a internaliza prejudecăți, de a utiliza prejudecăți, de a contribui la perpetuarea de prejudecăți.
Fiecare dintre noi avem prejudecăți. Prejudecățile sunt în mod generic, iar dacă nu discutăm de nuanțe, prejudecățile sunt necesare modului în care gândim. În psihologie este studiat și demonstrat că modul nostru de gândire și de structurare a informației are nevoie de categorizare. Deci împrumutul de informație de tip cunoștințe date, stimuli, sentimente, psihicul uman are nevoie de acestea pentru a face o ordine în tumultul ăsta de informație, creându-și sertare, cutiuțe. Când faci lucrul ăsta, atașezi etichete. E important pentru că trebuie structurată informația ca apoi să poți să o procesezi rapid și să știi din care sertar să iei și cum te poziționezi și faci referire la anumite situații.
Ori, procesul ăsta, pe cât este de necesar, la nivel de principiu, pe atât este de vulnerabil pentru că este imperfect, iar imperfecțiunile pot fi identificate și pot fi eradicate sau menținute la un nivel minim prin educație, prin educația civică, prin natura interacțiunii cu mediul înconjurător, cu părinții, cu prietenii, etc. Iar, pe deasupra, e nevoie de un efort conștient al fiecăruia dintre noi.
Trebuie să facem un efort să conștientizăm care ne sunt prejudecățile și apoi să le judecăm în mod obiectiv, să vedem cât de adevărate sau cât de precise sunt. Apoi, tot printr-un efort conștient, să determinăm ce este rău și ce este bun, ce ne este rău nouă și trebuie să încercăm să îndepărtăm sau ce este rău pentru alții și pentru că vrem să fim oameni buni și respectuoși, trebuie sa încercăm să ne debarasăm de ele.
Deci dacă nu ai cum să iei toate astea împreună, ele se perpetuează de generații și devin un fel de reflex societal, care este în permanență reactualizat, reamintit și uneori alimentat de un discurs intolerant, discurs discriminatoriu, discurs defăimător, discurs incitator la ură, care vine de la politicieni, de la persoane din funcții publice, funcționarii sau demnitari de stat, din educație și așa mai departe.
Cine spune că nu are prejudecăți minte sau este atât de naiv și de neinformat încât să nu înțeleagă și să nu știe ce înseamnă o prejudecată. Deci în ambele situații există posibilitatea, printr-un efort colectiv și conștient, prin instituții și prin educație și prin legislația în vigoare, să ne delimităm, să ne poziționăm în mod corect față de oameni, față de colegi, indiferent că sunt femei, bărbați, vârstnici, de altă orientare religioasă, sexuală sau de altă etnie. Presupune un efort conștient, dar educația și statul au un rol foarte important.
Dacă tonul este dat în mod neadecvat de președinți, de miniștri, de primari care fac declarații incitatoare, care fac declarații pline de prejudecăți, ce pretenții poți să ai de la oamenii simpli? Mai ales când cei care se fac vinovați de astfel de acte care sunt și imorale și neetice, adesea ilegale, nu suferă nicio consecință. Deci mesajul este clar: e ok sa ai prejudecăți, e funny, e distractiv, e bine să ai pe cineva de care să îți bați joc sau să îl găsești întotdeauna vinovat din orice.
Educația este esențială în instruirea maselor, dar educarea în sensul de a își dezvolta și de a internaliza principiile sănătoase unei societăți și unei interrelaționări și conviețuiri pașnice, prietenoase și respectuoase.
Pentru asta îți trebuie legislație și o constituție care să fie conștientă și să reflecte populația constituentă. Îți trebuie legislația aferentă care să pună bazele respectării, în cazul în care nu se întâmplă așa, cei vinovați să fie pedepsiți și apoi, din tot procesul de educație, inclusiv civică, deci nu doar cea din cadrul instituțiilor educaționale, ci și educația publică și civică, trebuie să stimuleze și să construiască indivizi care să crească încă de pe băncile școlii fără astfel de prejudecăți. Nu doar să crească fără prejudecăți și să se dezvolte fără prejudecăți, dar să și ia atitudine atunci când colegii lor sau când un profesor sau un învățător calcă pe bec, ca să spun așa.
E un proces în care fiecare dintre noi trebuie să ne facem responsabili și să ne atragem atenția: „mă, poate nu e cel mai potrivit” sau „hai să nu mai spunem glume din astea.” Dacă nimeni nu face nimic, un pas măcar în sensul ăsta, lucrurile nu se schimbă.
Se vor perpetua peste generații, iar pentru romi e un dezavantaj foarte mare. Pentru că eșecul ăsta al îmbunătățirii situației romilor, proces care trenează și avansează atât de încet, nu e în momentul de față atât de mult datorat faptului că nu ar exista informații despre cum s-ar putea rezolva problemele astea.
Ce le-ați spune persoanelor care îi discriminează pe ceilalți?
Să încerce să fie empatici. Să încerce să se transpună la rândul lor în situația celui pe care-l critică și să înțeleagă dacă în contextul respectiv și luând în calcul circumstanțele persoanei sau al grupului respectiv, ei ar putea să facă mai bine sau ar putea să facă altfel. Iar dacă nu, și realizează că prin atitudinea lor ei contribuie la perpetuarea unei situații care nu este corectă, este incorectă din foarte multe puncte de vedere, uneori chiar ilegală, să decidă dacă vor să comită un astfel de act.
Dacă vrei să te respecți pe tine însuți și ai un respect că vrei să fii un om bun, trebuie să înțelegi că prin prejudecăți contribui la a face o situație să constituie un dezavantaj, o nedreptate, o situație de injustiție socială. Asta este incompatibil cu planul tău. Nu poți să fii om bun și să și faci lucrurile astea în același timp.
Dar celor care se confruntă cu prejudecăți și discriminare?
Că trebuie să ia atitudine. Chiar dacă e un exercițiu dureros, pentru că este. Prejudecățile, care se materializează în dezavantaje pe care le resimți în mod negativ, au o influență de ordin psihologic, emoțional și așa mai departe. Chiar dacă au acumulat foarte multe frustrări și un sentiment de resemnare „domne, degeaba… ce să iau atitudine că tot așa o să fie oamenii”, lumea trebuie să înțeleagă că dacă nu există o reacție, lucrurile chiar nu au cum să se schimbe. În schimb, dacă fiecare dintre ei ia atitudine și reacționează, iar dacă se poate să se și coordoneze astfel încât vocea lor sa fie cât mai vizibilă și mai clară, șansele să se determine un fel de schimbare cresc, cresc proporțional cu numărul de oameni care iau atitudine.
Fundamental Rights Agency a făcut din 2011 o serie de sondaje de opinie la scară mare privind discriminarea, inclusiv unele cu focus pe discriminarea romilor. Au avut eșantioane de până în 30 de mii de beneficiari, de oameni care au fost întrebați „Simți că ai fost discriminat în ultimul an?/Dar în ultimii 5 ani?/În ce domeniu?/Cum?/Cum te-ai simțit?/Ce ai făcut?”, iar majoritatea dintre ei au răspuns că nu au făcut nimic. Și au fost întrebări, „În cazul în care nu ai raportat, nu ai luat atitudine, de ce?”- „Pentru că oricum nu se întâmplă nimic”.
Aici e problema! Cred că fiecare om, dacă ar simți că în urma atitudinii și decizilor pe care le iau există posibilitatea de a avea de suferit niște consecințe, ar începe să se gândească de două ori sau de trei ori până să mai comită astfel de lucruri. Așa funcționează societățile, de-aia avem legi.
Pe de altă parte, întotdeauna vii cu dimensiunea educațională și de cunoștințe, de educare civică, ca să îl faci pe om să înțeleagă că nu e bine și nu este acceptabil ceea ce face și prin asta să încerci să previ un astfel de comportament în viitor. Dar pentru că ne știm și ne cunoaștem ca oameni că nu reușim adeseori să facem lucrul ăsta, avem nevoie de instrumente care să țină lucrurile într-un echilibru acceptabil. Astea sunt legile. Dar când e vorba de încălcări ale drepturilor omului, statul de drept și legea nu se aplică sau se aplică într-o foarte mică măsură și atunci nimeni nu are nicio frică, nu are nicio reținere, și acționând pe baza prejudecăților fac și spun tot ce le stă prin cap. Și bineînțeles că de fiecare dată romii suferă.
Într-un sondaj IRES din iunie 2020, 72% dintre români susțineau investițiile în creșterea accesului la educație pentru persoanele de etnie romă. Care considerați că ar trebui să fie direcțiile prioritare ale acestor investiții?
Un start bun este esențial și anume, înregistrarea copiilor în învățământul preșcolar. Nu știu dacă există și în România, dar în alte state știu că există un an obligatoriu de grădiniță. Cred că e ultimul an de grădiniță de dinaintea începerii primului an școlar, este obligatoriu. E o măsură esențială. Este foarte important pentru a se diminua toate acele lipsuri care s-au datorat unei socializări primare neadecvate, insuficientă, incompletă.
Trebuie să încercăm să asigurăm un start cât se poate de egal și echitabil. Uneori, dacă condițiile nu sunt egale pentru cei care au un dezavantaj, pentru a face competiția să fie echitabilă și egală din toate punctele de vedere, trebuie să le dai un mic avantaj. De-abia cu acel mic avantaj îi aduci pe cei din urmă la nivelul de start care este adecvat. Ăsta e principiul măsurilor afirmative sau, cum mai e denumit, discriminare pozitivă. Dar toate sunt în sensul de a asigura echitatea.
Deci adeseori egalitatea nu e suficientă în cazul romilor și despre asta vorbim. Pentru a avea un start egal și șanse și oportunități egale, trebuie să echivalezi și să îi aduci la același nivel și abia apoi să ai pretenția să poată concura în mod egal.
Deci investiție pentru învățământul preșcolar, un start adecvat și apoi continuat, continuat fără întreruperi. Dacă e un start bun cu învățământul preșcolar, șansele ca respectivul copil să parcurgă cu succes fiecare an din învățământul primar cresc până la 90%. Șansele să treacă apoi în ciclul gimnazial cresc și ele.
Foarte mulți tineri, de pe la 12 – 13 ani, mai ales dacă trăiesc în familii afectate de tot felul de privări de natură socio-economică și sunt deja mai puternici, sunt puși la lucru. Pentru fiecare membru din familie, dacă poate să contribuie pentru a-și asigura hrana pentru ziua de mâine, aia va fi prioritatea lor numărul 1 din păcate, nu școala. Fiindcă școala nu îți dă de mâncare. De-aia, una dintre măsuri, pentru astfel de familii și comunități, a fost să să furnizeze o gustare sau o masă caldă la prânz copiilor în așa fel încât părinții lor să nu fie constrânși de situațiile de subzistență să îi ia pe copii din școală și să o abandoneze. Acesta este un prag esențial.
Apoi investiții la nivel de învățământ secundar încât să se treacă aproape la maxim în învățământul liceal. În liceu multe dintre familii continuă să trăiască în condiții improprii și cu părinți care nu au locuri de muncă stabile și decente. Și din nou, tendința e să-și găsească ceva de lucru. Dar acești tineri trebuie sprijiniți în așa fel încât să-și încheie cu succes liceul și apoi să fie încurajați să dea la facultate. La fiecare dintre ciclurile esențiale trebuie direcționat sprijin care să asigure continuitatea educației.
La nivel de învățământ preșcolar și primar, investiția trebuie să-i vizeze și pe părinți. Foarte mulți părinți nu au aptitudinile parentale suficiente încât să contribuie la procesul și la performanța academică a copiilor lor. Majoritatea copiilor neromi se duc acasă și au părinți care sunt educați, care au o disciplină. Ei știu că acum e ora în care te-ai pus și citești și îți faci temele și revizuiești și așa mai departe. Și au și un reflex în care îi întreabă pe copii, îi verifică pe copii și acolo unde copiii au nevoie de o clarificare, părinții au suficientă educație încât să îi ajute. Lucrul ăsta nu există în cazul multor familii rome sau există la un nivel insuficient.
Din nou, efortul copiilor romi de a se menține la nivelul de performanță academică care este necesar este mult mai mare. Trebuie luate lucrurile astea în considerare când se definesc tipurile de intervenții, cum se organizează curricula, ce fel de pedagogi trebuie să pui în clasele sau în școlile unde vin mai mulți copii provenind din astfel de medii care au nevoie de un stimul suplimentar, și așa mai departe.
În România cam știm cum stau lucrurile, suferă foarte mult și neromii, copii români. Sistemul educațional din România este deficient din foarte multe puncte de vedere. Dar întotdeauna, cam în toate situațiile, chiar și acolo unde în general e rău, de regulă romilor le este și mai rău pentru că ei tind să se situeze întotdeauna pe trepta cea mai joasă.
Ați menționat sprijin pentru părinții romi. Ce măsuri ar putea fi luate pentru a-i sprijinii? Măsuri economice sau de altă natură?
Da, și măsuri economice pentru familiile care au mai mulți copii și nu au mijloacele necesare sau situația socio-economică de așa natură încât să le permită o participare adecvată și neîntreruptă la școală, dar și furnizarea de oportunități de educare după programul școlar obișnuit de tip școală după școală. Aici, copiii mai stau o oră sau două după program, în același mediu care este propice, iar sub supravegherea învățătorului, care este un pedagog bun și interesat și care o să îi ajute pe copii să își facă temele, să mai citească, în loc să se ducă să trăiască într-un mediu care îi distrage de la educație.
Prin fundația asta, în care am lucrat ca director național, am făcut astfel de proiecte și centre comunitare unde s-au desfășurat astfel de activități, școală după școală, și s-au făcut intervenții de un an – un an jumătate , până în doi ani. Dar chiar și pentru o perioadă atât de scurtă, printr-o analiză de tip înainte și după, s-a demonstrat că există o creștere a participării la școală, inclusiv o creștere a performanței academice foarte semnificativă.
Întrebarea mea este, de ce acele practici bune, pilotate și demonstrate și nu doar dintr-o locație, ci din zeci de locuri din țară, de ce nu sunt preluate de guvern, de către minister și de către consiliile locale și așa a mai departe, ca să fie transformate în politici publice care apoi să fie finanțate de la bugetul de stat și să devină o normă? De ce? Ei, dacă găsim un răspuns bun, atunci știm de ce nu progresează romii.
Rasismul este negat. Nu doar în România, peste tot. El este recunoscut prin legi și prin convenții internaționale și așa mai departe, dar la nivel societal, populația nu prea îl recunoaște.
De ce ar recunoaște? Pentru că în momentul în care recunoaște trebuie să admită că ei se află într-o eroare, trebui să admită că ei contribuie și participă la un act care este injust. De aici pornește problema, e greu să accepți că poți fi rasist conștient sau implicit sau uneori parțial conștient, e greu să accepți lucrul ăsta. Iar dacă nu îl accepți, nu vezi nicio problemă să îl practici în continuare.
Suntem o populație de până în 2 milioane de romi în România. Nu cum zice recensamantul oficial care zice că suntem 630 de mii. Păi de-aia nu zicem că suntem două milioane.
Care credeți că este un mod eficient de a reacționa atunci când suntem martori la acte discriminatorii?
Să iei atitudine! Și uneori să o faci din reflex, fără a gândi prea mult, fără a reflecta cum ar trebui făcută, care e abordarea cea mai potrivită. Ia o atitudine în care să îi fie vizibil și persoanei respective dar și contextului de acolo, oameni, trecători, cine or fi, că eu iau o atitudine și nu sunt de acord și îmi expun și un argument de ce nu aș fi de acord. Dacă nu vii să spui de ce nu este corect, nu există nicio șansă pentru alții care ar dispuși să reflecte un pic la situație și să încerce să vadă și ei la randul lor „Bă, e bine?/ Nu e bine?/ E corect?/ E incorect?”. Și apoi, și metoda, și tonul, și abordarea sunt importante pentru că ai vrea să atragi atenția, dar în același timp să și educi un pic persoana respectivă și pe cei care asistă și să fii de o abordare care să nu îl irite pe respectivul.
Lucrurile astea se pot învăța. Fiecare dintre noi putem să învățăm și există tot felul de materiale, videoclipuri, ghiduri, îndrumări care spun cum să reacționezi în situația în care ești martor la un act de discriminare. Și sunt niște pași foarte simpli acolo.
Cu cât sunt transpuse astfel de informații sau învățături în cadrul educației formale, în școli, cu atât șansele cresc ca de fiecare dată când cineva comite o astfel de atitudine să existe cineva, uneori probabil nu doar o persoană, care să reacționeze, să spună „Hei, nu e ok ce faci”. Și atunci ne controlăm un pic noi pe noi înșine ca să ne menținem la un nivel de toleranță și de respect. Dar nu, toleranța deja e un termen depășit. E vorba de acceptare și respect reciproc. Se poate învăța. În momentul de față, prin sistemul educațional, nu prea. Pentru că nu e structurat în sensul ăsta. Dar el ar putea fi insuflat prin proactivitate și prin inițiativă de către pedagogi, învățători, profesori care înțeleg lucrurile astea și găsesc ei o modalitate prin curriculă să utilizeze oportunitățile educaționale încât să educe elevii. Se poate. Dar trebuie sa existe dorință.
Acest interviu face parte dintr-o campanie de deconstruire a miturilor din jurul unor categorii care sunt ținte ale urii și este creată de un grup de tineri voluntari în cadrul proiectului Do One Brave Thing
No comments:
Post a Comment